Banner
Trebuie să fii autentificat pentru a acţiona asupra acestei geocutii.
Traditională
difficulty terrain
stats
This cache does not have statistics yet
[LALEA6] CIRIP#07 Regele Păsărilor - OR01E0
Proprietar: Laleaua Căutătoare
compass
N 44° 51.370' E 24° 50.568' N 44° 51' 22.20'' E 24° 50' 34.08'' N 44.85617°  E 24.84280° 
altitude Altitudine: 343 m
location Zonă: România > Sud - Muntenia
type Tip geocutie: Traditională
size Mărime: Micro
status Stare: Gata să fie găsită
hidden Data ascunderii: 2018-03-31
creation-date Data creării: 2018-04-01
published-date Date published: 2018-04-01
last-mod Ultima modificare: 2018-04-21
găsit 0x găsit
negăsită 0x negăsită
Comentariu 0 Comentarii
watchers 0 utilizatori care urmăresc această geocutie
visits 207 vizitatori
votes 0 x votat
score Apreciată ca: -
attributes Atribute

Geocutia poate fi găsită la orice oră  Hai la căutat împreună cu copiii  Geocutie ascunsă în mijlocul naturii  Accesibilă doar mergând pe jos  Recomandat cu bicicleta 

Citeşte articolul despre atributele Opencaching. link
description Descriere RO

Piticul din tufişuri

În lumea satului de odinioară, ochiul boului sau pănţăruşul era una dintre păsările cele mai cunoscute, ba chiar alintate de ţăranul român. O dovadă este mulţimea numelor cu care l-a botezat românul. În monumentala sa opera "Păsarile în nomenclatura şi viaţa poporului romîn", marele - şi pe nedrept necunoscutul - naturalist (pasionat şi de etnozoologie) Mihai C. Băcescu a colectat nu mai puţin de 63 de nume populare ale pănţăruşului. În multe dintre ele transpar caracteristicile făpturii păsării: pănţăruş, sfredeluş, ţănţăruş, nuculiţă, pipăruş, şorecuş, chituluş, împărăţel şi multe altele asemenea. Diminutivele arată nu doar puţinătatea făpturii zburătoare, ci sunt şi forme de alint ale păsăricii care, prin înfăţişarea sa modestă şi talia măruntă, a ajuns la sufletul ţăranului român. Oricare dintre denumirile neaoşe româneşti se potriveşte mai bine cu talia, vioiciunea şi ţinuta păsării decât denumirea ştiinţifică aleasă de naturalistul Linne, (Troglodytes troglodytes) - adică troglodit, făptură a peşterilor, primitivă, grosolană şi butucănoasă.

Ochiul boului sau pănţăruşul - ca să cităm cele mai folosite denumiri -, aparţine unei familii impresionant de numeroase, cu peste 80 de specii, răspândite majoritar pe continentele americane.În întreaga Eurasie trăieşte o singură specie, aceeaşi cu piticul din tufişurile şi fâneţele noastre.Este o pasăre sedentară, dar cu o mare anvergură de eratism. Spus mai clar, înseamnă ca mini-eroul nostru nu-şi părăseşte arealul, dar nu este întâlnit la tot pasul. Iubeşte, în egală măsură, pădurile dese de conifere din zonele montane şi tufişurile sălbatice sau grădinile cu boschete din regiunile deluroase. Domeniul acestui mic nobil înaripat cuprinde şi zonele de verdeaţă relativ liniştite din preajma aşezărilor umane.

Penajul său este colorat în dungi cafenii-maroniu deschise, protejându-l de minune în timpul expediţiilor zilnice de căutare ale hranei. Nu depăşeşte lungimea de 11 cm de la vârful pliscului la cel al cozii. În mod obişnuit, are 9-10 cm lungime, doar cele mai "solide" exemplare atingând limita de 11 cm. Ca greutate, avem nevoie de un cântar de precizie: "voinicul" nostru trage la oca undeva între 7,5-11 grame, depinzând de anotimp şi bogăţia în hrană a teritoriului.

Că a venit vorba de hrană, trebuie menţionat neapărat faptul ca micuţul pănţăruş este unul dintre cei mai temuţi şi redutabili duşmani ai păianjenilor. Acest mic, dar brav cavaler cu pene nu se dă în lături de la consumul în ritm febril al temutelor creaturi cu 8 picioare, cât şi al micilor insecte dăunătoare. Nimic nu-i scapă!

Caută pe rând, frunză cu frunză şi crenguţă cu crenguţă. Fără grabă, metodic, cu precizie germană. Se coboară şi pe sol şi aleargă de parcă ar aluneca pe gheaţă, culegând cu spor, de pretutindeni, micile vietăţi. După păianjeni, este topit. Scormoneşte după ei peste tot. Intră după ei chiar şi în micile găuri şi crăpături din pământ, unde ştie că se ascund "trufandalele" cu 8 picioare.

Cu greu zărim cuibul acestui pitic destoinic, de cele mai multe ori din pură întamplare. Atunci, nu-l deranjaţi sau speriaţi. E mare păcat. Educaţi-vă şi copiii aşa - cel mai mare bine pe care îl poţi face unui animal din sălbăticie este să-l laşi în pace. Vom avea cu toţii doar de câştigat.

Când e vorba despre alegerea "terenului" pentru cuib, creierul infim al păsării este suficient de inteligent pentru a găsi cele mai bune şi mai ascunse locuri. Datorită dimensiunilor sale reduse, cât şi vieţii foarte ascunse pe care o duce în perioada de cuibărit, pănţăruşul poate scăpa foarte uşor chiar şi privirii experimentate a unui cercetător. Primăvara, masculul construieşte exteriorul cuibului din tulpini de graminee şi alte plante, frunze, muşchi şi alte resturi vegetale uscate. Interiorul este căptuşit de femelă cu materiale mai fine. Cuibul este construit la diverse înălţimi - de la nivelul solului, până la înălţimi ce depăşesc 3 metri. Pănţăruşul nu alege! Oriunde simte protecţie şi linişte, acolo va fi căminul viitoarei generaţii. Poate fi o simplă adâncitură în sol, scorbură, gaură între rădăcinile arborilor sau scobitură în maluri. Dacă îl construieşte la înălţime, preferă să-l aşeze între mai multe rămurele.

Masculul este un şmecher şi jumătate! Deşi atât de mic, este deseori un poligam mândru, care nu se mulţumeşte cu o singură femelă, ci ţine un întreg harem al tufişurilor! De altfel, e un tată bun: hrăneşte, fără discriminări, progenitura din toate cuiburile unde şi-a transmis materialul genetic.

Din acest motiv, la speciile cu masculi poligami femelele nu-şi depun în acelaşi moment ponta, ci eşalonat, pentru ca mini-Casanova cu pene să poată participa la îngrijirea tuturor puilor.

În a doua jumătate a lunii aprilie, femela depune 5,6,7 sau 8 ouă pe care le cloceşte între 14-17 zile, depinde de temperaturile de afară. Puii de pănţăruş sunt îngrijiţi de părinţi între 15-20 zile.

Micul pănţăruş este o specie cu mulţi duşmani naturali, datorită taliei sale care îl face foarte vulnerabil. Marele său duşman este uliul păsărar; masculii acestei specii, mai mici şi mai abili decăt femelele, sunt principalii săi vînători. Este atacat şi de hermeline, nevăstuici, dihori sau coţofene. Dar niciunul dintre aceşti prădători nu pune în pericol întreaga specie.

Spre ruşinea sa, de asta se face vinovat doar omul, de la copilul care pune capcane, până la adultul care otrăveşte câmpurile cu insecticid sau taie lacom pădurile şi tufişurile, distrugând prosteşte regatul acestui mic nobil înaripat.

Poveste din bătrâni

Într-o legendă populară românească, pănţaruşul a devenit nici mai mult nici mai puţtin decât Regele Păsărilor...

Cică, odată de mult, toate păsările s-au strâns pentru a-şi alege conducătorul. În acest scop, au propus o întrecere în care pasărea care va zbura cel mai sus va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor.

S-au avântat cu toate înspre tăriile albastre. Întâi a obosit neamul cel mult al păsărelelor, urmat de bufniţe şi cucuvele, apoi gâştele şi raţele cele gureşe au ostenit şi ele.

Barza cea blândă şi mândrul cocor s-au recunoscut şi ele învinse. Nici măcar temutul şoim nu a mai putut bate din aripi. Singură, ambiţioasa şi mândra acvilă izbea furios din lopeţile aripilor. Era doar ea pe albastrul cerului. Restul păsărilor o priveau, împăcate, de jos, convinse că puternica pajură le va fi regina...

Când, deodată, când pajura ostenise şi se odihnea planând, de sub aripa sa a ţâşnit un ghemotoc mărunt de pene care s-a avântat în sus. Era micul, dar isteţul pănţăruş.

Mic şi uşor, s-a aninat sub aripa acvilei, şi a stat acolo, urcat de aripile puternice ale răpitoarei. Când a simţit că marea pasăre a ajuns la capătul puterilor, şi-a luat şi el zborul şi aşa a devenit Stăpân al Păsărilor. Este, dacă vreţi, un strălucit exemplu al gândirii străvechi autentice româneşti de re-echilibrare a stihiilor, precum şi o minunată evidenţiiere a valoriilor umilinţei şi isteţimii în faţa forţei dezlănţuite şi a ferocităţii.


Sursa: Descoperă.ro

Însemnări în jurnal: găsit 0x negăsită 0x Comentariu 0x