Biserica Evanghelică Română este o mişcare creştină evanghelică, născută pe pământul României în anii 1920-1924 prin tinerii teologi ortodocşi Dumitru Cornilescu (traducătorul Bibliei folosită de cultele evanghelice) şi Teodor Popescu (fost preot la biserica „Sfântul Ştefan” din Bucureşti). Prin lucrarea acestora, câteva sute de credincioşi construiesc pe Str. Carol Davila nr. 48 din Bucureşti, în anul 1926, o biserică creştină de 1.000 locuri, care avea să devină centrul unei noi mişcări.

La solicitarea autorităţilor, pentru a fi deosebiţi de alţi credincioşi, din anul 1927, noua mişcare creştină a purtat numele de „Creştinii după Scriptură”, organizată oficial sub formă de asociaţie. În foarte scurt timp, s-au deschis biserici în Ploieşti, Câmpulung, Târgovişte, Rucăr, Buzău, Piteşti, Bârlad, Braşov şi alte locuri.

În anul 1939, asociaţia „Creştinii după Scriptură”, constrânsă de regimul vremii, a fuzionat cu asociaţia „Creştinii după Evanghelie” şi astfel, deşi erau deosebiri din punct de vedere dogmatic şi al practicilor de cult, au alcătuit o unitate din punct de vedere organizatoric: „Cultul Creştin după Evanghelie”. Interzişi în timpul războiului, odată cu „Creştinii după Evanghelie” şi împreună cu aceştia, li se permite, în 1946, să-şi reînceapă activitatea.

După decembrie 1989, „Conferinţa generală a reprezentanţilor bisericilor”, care a avut loc la Bucureşti (27 ianuarie 1990), a hotărât desprinderea din „Cultul Creştin după Evanghelie” şi funcţionarea ca un cult independent, sub numele de „Biserica Evanghelică Română”.

Biserica Evanghelică Română, după pilda primilor creştini, practică botezul casei creştine, deci şi a copiilor, prin cufundare în apă. Mântuirea şi trăirea unei vieţi după voia Domnului nu se capătă prin botez, ci prin credinţă personală în Domnul Isus Hristos.

În Biserica Evanghelică Română toţi credincioşii sunt fraţi. Nu există cler sau ierarhi. Iisus Hristos este conducătorul Bisericii.

La nivel central este un Sfat de Fraţi pe ţară, ales dintre credincioşii cei mai reprezentativi, care supraveghează şi coordonează buna desfăşurare a vieţii bisericilor şi un comitet de conducere care reprezintă interesele Bisericii în relaţiile cu statul.

În biserică se practică cântarea comună, neexistând cor sau instrumente muzicale.

Credincioşilor nu li se impun taxe pentru susţinerea bisericii.

Biserica Evanghelică Română dispune de 214 lăcaşuri de cult (la 31 decembrie 2015) care se găsesc, cu precădere, în judeţele Argeş, Braşov, Constanţa, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Vaslui, municipiul Bucureşti şi împrejurimi; numărul credincioşilor, conform recensământului din 2011, este de circa 15.514.

Publicaţia periodică a Bisericii este „Adevărul Creştin” - foaie de zidire sufletească, ce apare o dată la două luni. Cultul tipăreşte şi alte lucrări teologice necesare.
B.E.R. are relaţii frăţeşti cu Bisericile Creştine Evanghelice din S.U.A., Biserica Evanghelică din Olanda, Adunările Evanghelice Libere din Germania.

Biserica Evanghelică Română, fiind o mişcare născută în România, de vârstă relativ tânără - 70 de ani - nu are corespondent în străinătate.