World's biggest free geocaching network
Geopaths - matching lots of geocaches
Full statistics, GPX's, all for free!
Mail notifications about new caches and logs
100% geocaching posibilities for free
Trebuie să fii autentificat pentru a acţiona asupra acestei geocutii.
stats
Show cache statistics
[LALEA5] Biserica Domnească Sf. Gheorghe - OR01A1
Ctitorie a domnitorului Ţării Româneşti Constantin Şerban
Proprietar: andrixnet
N 44° 51.343' E 24° 52.533' N 44° 51' 20.58'' E 24° 52' 31.98'' N 44.85572°  E 24.87555° 
Altitudine: 277 m
 Zonă: România > Sud - Muntenia
Tip geocutie: Virtuală
Mărime: Fără cutie
Stare: Ready for Search
Data ascunderii: 2017-03-19
Data creării: 2017-03-21
Date published: 2017-03-21
Ultima modificare: 2017-04-22
1x găsit
0x negăsită
1 Comentarii
watchers 0 utilizatori care urmăresc această geocutie
511 vizitatori
1 x votat
Apreciată ca: -
Atribute

Disponibilă doar pe Opencaching  Geocutia poate fi găsită la orice oră  Monument istoric  Rezolvarea se poate găsi numai vizitând locul  Trebuie să introduci parola pentru a scrie această însemnare! 

Citeşte articolul despre atributele Opencaching.
Descriere RO

Biserica Domnească din Piteşti (Biserica „Sfântul Gheorghe”) - ctitorie a domnitorului Ţării Româneşti Constantin Şerban (1654 - 1658), a fost înălțată în anul 1656. Acest monument prezintă o arhitectură aparte, care oglindeşte rafinamentul la care ajunsese arta construcţiei ecleziale în Ţara Românească, la mijlocul secolului al XVII-lea.

Povestesc bătrânii că Voievodul Constantin Şerban, străbătând Piteştiul călare pe calul său, gata era să se scufunde în mlaştinile formate de strânsura apelor scurse de pe dealuri. Şi atât s-a bucurat voievodul că a scăpat cu viaţă, încât, drept mulţumire, a ridicat lăcaş lui Dumnezeu, întărind de jur împrejur locul cu var, nisip şi piatră.

Istorie

Constantin Şerban, zis Cârnul, fiul lui Radu Vodă Şerban, în scurta lui domnie (1654-1658), ocupat mai mult cu luptele contra oastei Seimenilor răsculaţi, a găsit totuşi timpul să-şi lege numele ca bun creştin, nu numai de capitala ţării, construind biserica unde azi este Sfânta Mitropolie a Bucureştilor, dar şi de oraşul Piteşti, în care a clădit, în 1656, biserica cu hramul “Sfântul Gheorghe”. Cronicarul anonim arată pe acest voievod, care a domnit patru ani fără trei luni, ca fiind inteligent şi ştiutor a multe limbi, şi că, după ce şi-a aşezat domnia în bună înţelegere cu vecinii a “a început a face milă mare ţării, iertând năpăstiile şi au plătit pe slujitori cu un haraciu deplin şi au iertat ţara de bir 3 luni, şi au iertat dorobanţilor şi călăraşilor dismu şi oeritul şi a îmbrăcat pe toţi cu postav bun… judecăţi drepte făcea şi milă din destul, pre nimeni nu obidia, ci blândeţe şi cu cuvinte dulci pre toţi îi mângâia şi… au făcut mănăstiri şi biserici cu Doamna Bălaşa şi alte multe bunătăţi şi odoare scumpe au făcut…”.

Toate acestea s-au făcut în răstimpul Seimenilor răsculaţi şi a certurilor cu principele Ardealului, Racotzi. Alianţa cu Racotzi şi cu Domnul Moldovei împotriva lui Ion Cazimir, regele Poloniei, îi aduse în 1658 mazilirea de către turci.

Singurele amănunte despre Domnitorul Şerban fiind cele de mai sus, în mod firesc ne întrebăm ce anume l-a putut determina să-şi lege numele său de oraşul nostru?

Pisania păstrată nu spune mai mult: “Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorulu Fiului şi cu sporu Sfântului Duh, îndemnatu-m-amu şi eu celu ce sântu dintru Domnul meu bunu şi creştin, Doamna mea Bălaşa, miluindu-mă Bunul Dumnezeu cu cinsta scaunului părintelui meu, răposatu creştin Şerban Voivoda, fiind eu Domn Ţării Româneşti. Aducându-mi aminte şi văzând că toate cele lumeşti sântu trecătoare, nevoitu-m-am a ridica această Sfântă Biserică din temelie şi până în sfârşitu, în hramul mucenicu şi lauda marelui Gheorghe, să ne fie aicia întru ajutoru, în celu lantu viacu să ne fie în niamu ne trecutu nouă şi părinţiloru noştri în veci şi s-au săvârşit această sfântă biserică în leatului cellu mare 7164 maiu 13, iar în leatulu de la Cristos 1656”. Pisania aceasta este refăcută în 1869, săpată în piatră de Andrei Vodali, pe când era epitrop Dumitru Petrescu.

Întrucât reparaţiile şi adăugirile făcute ulterior – 1848, 1869, 1876, 1902, etc. – n-au stricat mult din construcţia şi armonia începutului, ne dăm seama cu atât mai bine că pentru jumătatea veacului al XVII-lea, frumuseţea şi dimensiunile Bisericii “Sfântul Gheorghe” au însemnat un măreţ locaş; iar pentru noi, un locaş de rugăciune şi un monument istoric de mare valoare.

Au fost şi alţi domnitori care au stat sau au trecut prin Piteşti; gestul voievodului Şerban Constantin şi lucrarea sa trainică alcătuiesc pentru cercetător o dată importantă în zbuciumata istorie a acestui oraş.

Deşi Piteştiul ieşise din faza de sat încă din veacul al XV-lea, din cauza războaielor, a năvălirilor şi molimelor, evoluţia lui, de la târg la oraş, se pare că a fost lentă şi de lungă durată. Fapta Voievodului Şerban l-a ridicat însă la rangul de oraş, oraş domnesc. Am găsit confirmat acest lucru în dosarul nr. 24/ 1862 al Primăriei Piteşti. Ivindu-se în anul 1862 un conflict între cele două biserici – “Sfântul Gheorghe” şi “Mavrodolu” – cu privire la întâietate, adică la dreptul de a servi de catedrală a oraşului, municipalitatea Piteşti întrunită în consiliu decide că dreptul este al Bisericii “Sfântul Gheorghe”: “Considerând că datorăm toţi respect răposatului întru fericire Domn român Constantin Şerban Basarab Voievod, fondator al Comunei Urbane Piteşti şi al acestei biserici”.

Un alt document de la începutul veacului al XIX-lea, pe vremea lui Ion Caragea (1814), unde e vorba de o plângere a ispravnicului contra unor locuitori care ar intenţiona să închidă uliţa “cea prin mijlocul târgului”, spune: “Se cuvine ca tot pe acolo să rămână uliţa ca într-un oraş domnesc, unde şi uliţa fiind domnească şi a obştiei şi nimeni nu poate să o închidă” (V. Ureche, Istoria Românilor, tom. X, p. A, p. 848). Reamintim că uliţa despre care e vorba e chiar strada care poartă chiar numele Voievodului Şerban.

Calitatea şi renumele Bisericii “Sfântul Gheorghe”, de biserică domnească, au contribuit ca avantajele de care se bucura din acest punct de vedere biserica să se reverse şi asupra slujitorilor ei. Astfel, găsim în 1817 o carte domnească de la Piteşti, pentru scuteală, dată preoţilor Bisericii domneşti: “Dat-am domneasca noastră carte la trei preoţi, cari sunt paznici la sfînta şi dumnezeeasca biserică din oraşul Piteşti… ca să fie aceşti trei preoţi şi casele lor în pace şi ertaţi de birul preoţesc şi de toate altele cîte vor eşi de la vistieria Domniei mele… ale lor drepte bucate să fie scutite şi apărate, stupii şi rîmătorii cîţi vor avea de dijmărit, şi vinul ce-l vor face în şase pogoane de vie ot sub Muscel i Argeş apăratu de vinăriciu pentru că această milă a avut i numiţii preoţi de la fraţii domni de mai înainte, precum din cărţile domniilor sale, ce le văzum, ne-am adeverit” (V. A. Ureche, Istoria Românilor, tom. X, p. A, p. 315).

Iată şi pe cântăreţul Gheorghe, bucurându-se de aceeaşi scuteala prin “Cartea lui Gheorghe cîntăreţul de la sfînta biserică domnească din oraşul Piteştilor sud Argeş, din 3 aprilie 1813”: “Dat-am cartea Domniei mele lui Gheorghe, carele se află slujind cîntăreţ la Sfînta biserică domnească din oraşul Piteştilor sud Argeş, ca să fie scutit şi apărat de dajdie, să scutească şi drepte bucatele lui de vinăriciu şi dijmărit, care această milă a avut-o. ce-l văzum Domnia mea” (V.A. Ureche, Istoria Românilor, tom. X, p. A, p. 315, pp. 146-147).

Ridicată în 1656, documentele ulterioare nu mai vorbesc în nici un fel despre Biserica “Sfântul Gheorghe” şi abia în 1746 se găsesc câteva însemnări lăsate de Neofit, mitropolitul Ungro-Vlahiei, care întreprinde o lungă călătorie în Muntenia. Însemnările au fost publicate în Jurnalul Bisericii Ortodoxe Române în 1876 şi de aici trecute în “Sinodicul Bisericii Sfântul Gheorghe” din acelaşi an, o condică ce cuprinde: istoric, ctitori, înzestrători, binefăcători, reparaţii etc. Dl. Şt. Ştefănescu, licenţiat în Teologie, ne-a atras atenţia asupra sinodicului, din care cităm: “În acest oraş se află mulţi negustori şi biserici domneşti şi boiereşti şi negustoreşti, până la 7-8 şi aici am liturghisit 2 zile. Aici se află o biserică de piatră, domnească, cu hramul Sfântul martir Gheorghe, care este zidită de către prea fericitul întru pomenire Constantin Şerban Basarab (ctitorul bisericii mitropoliei Bucureşti) la anul de la Adam 7164, de la Hristos 1656, care este nezugrăvită… Din tradiţiune, precum m-am asigurat de la mai mulţi bătrâni, persoane de toată stima şi încrederea, se zice că exteriorul Bisericii nu era peste tot tencuit, precum este astăzi, ci era parte lucrat în dreptunghiu şi se imită piatra cioplită, iar parte lăsată netencuită, însă cărămida naturală aşezată cu multă măiestrie. Stilul elveţian… Amvonul bisericii, pe care s-a construit turla clopotniţă, s-a construit mai în urmă, după cum se poate observa din modul de construire ce diferă în arhitectură”.

Arhitectură

Dacă informaţiile vor fi fost exacte, ar reieşi că Biserica “Sfântul Gheorghe” la început n-ar fi fost zugrăvită în interior (în afară de icoanele atârnate de pereţi), că în afară n-ar fi avut tencuieli. Alternanţa cărămizii cu piatra dă exteriorului impresia vechilor lăcaşuri munteneşti din veacul al XV-lea şi al-XVI-lea. Ea este construită în veacul al XVII-lea şi pe lângă însuşirile artei acestei epoci (în formă de treflă), are în plus măreţia, adică proporţia neobişnuită unor atari vremuri. Privind cu atenţie astăzi, Biserica “Sfântul Gheorghe” e formată din 3 părţi distincte: altarul cu naosul păstrează forma originală, nartexul (pronaosul) pare a fi ulterior adăugat; şi pridvorul şi mai aproape de noi. Părţile se disting nu numai prin ornamentaţia exterioară (arcade şi brâuri), dar şi prin însăşi construcţia, căci nartexul este mult mai ridicat decât restul clădirii.

La început, biserica cuprindea altarul şi naosul în forma actuală cu turla respectivă (e vorba de anul 1940); în interior, dispoziţia era însă alta: cu locuri rezervate femeilor deoparte, bărbaţilor de alta; iar în partea de apus, adică deasupra nartexului mai strâmt poate atunci, avea, în locul turlei de azi, 2 turle mai mici. De asemenea, din nartex în naos se intra prin trei spaţii libere create prin cele două coloane ce despărţeau naosul de nartex – coloane suprimate apoi -. Biserica dispunea de o mică curte împrejur închisă cu zid având o poartă în dreptul uşilor, deasupra porţilor era un arc de zid. La nord biserica avea case, unde dascălii de pe vremuri învăţau copiii.

În 1848 se întâmpla o tragedie în târgul nostru: un mare incendiu. În ziua de 18 august “miercuri seara, la orele 3 noaptea, a luat foc oraşul Piteşti şi a ars tot târgul, trei mahalale şi trei biserici: Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe şi Mavrodolu. Focul a durat 4 ore şi a mistuit tot: case, prăvălii, mărfuri şi biserici” (Marele Dicţionar Geografic al României, vol. IV, p. 735 ş.u.). Bisericii “Sfântul Gheorghe” i-a ars acoperişul de şindrilă şi amvonul, clopotele căzând jos; restul a fost salvat. Mărturie este Sinodicul care, la pag. 17, descrie cum negustorii şi-au salvat mărfurile introducându-le în biserică. Confirmarea focului şi a pagubelor suferite de biserică am găsit-o într-o jalbă dată Primăriei în 1864 de către preoţii: protopop Gheorghe Economul şi Sandu Duhovnicul. Primul se găsea în acel moment (1864) în al 40-lea an de slujire la biserică, celălalt în al 24-lea an, deci erau preoţi şi în timpul incendiului.

Până în anul 1864, afirmă ei, li se servea numai venitul discului; apoi mahalagiii, cu aprobarea episcopului, le-a fixat 100 lei pe an de fiecare preot din micul venit pe care-l avea pe atunci biserica. La 1848, arzând sfânta biserică şi toate prăvăliile ei, a încetat şi salariul (Dosarul Primăriei Piteşti, nr. 24/1862). În 1864, reconstruită fiind atât biserica cât şi prăvăliile, ei cer 100 lei pentru trecut, iar pentru viitor ridicarea salariilor.

Reparaţii

După 1848, biserica se transformă, se înnoieşte. Nu numai că este acoperită cu tablă, dar, în locul turlelor mici se pune turla cea mare de la Apus şi poate pridvorul deschis. Cei 37 de metri ai turlei îi dau un aspect impunător.

În 1876 se face o nouă reparaţie de către protopopul N. Constantinescu şi epitropii Andrei Ştefănescu şi D. Constantinescu.

Pictorul Gh. Stoenescu, elev al lui Tătărescu, e chemat s-o picteze; i se adaugă catapeteasma înaltă de 10 metri, model de sculptură în lemn, datorită unui sculptor Babic din Bucureşti, o “minunată dantelă” cum o numeşte T. Bobâncu în “Albumul religios”.

Ultima reparaţie, înainte de război, se face în 1902 de preotul paroh Gh. Popescu, epitropi fiind Costache Dumitrescu şi P. D. Muşetescu. După război, în 1924, s-au mai făcut uşoare reparaţii de preotul paroh Marin Preoţescu. După cum s-a văzut din 1656, data ctitoririi, s-au scurs 100 de ani fără să mai amintească de ea documentele timpului (sau mai probabil acele documente s-au pierdut, n.red.).

Călătoria mitropolitului Neofit în 1746 constituie – prin descrierea ce face bisericii – o adevărată descoperire a unui monument istoric, o ridicare a ei în văzul orăşenilor şi a ţării întregi. De la această dată importanţa ei creşte şi începutul veacului al XIX-lea îi va acorda meritata atenţie. Domnitorii o consideră biserică domnească, iar slujitorilor li se recunosc diverse scuteli(scutiri). Însemnătatea acestui lăcaş reiese şi din marele număr de preoţi care o deservesc, astfel: la începutul veacului al XIX-lea sunt trei preoţi, iar în 1817, prin intervenţia episcopului de Argeş, se adaugă încă un preot şi un diacon: “…fiindcă iubitorul de Dumnezeu Sfinţia Sa Episcopul de Argeş ne-a făcut arătare, că după trebuinţa ce are această sfîntă biserică am mai orînduit acolo încă un preot şi un diacon şi ne-a făcut rugăciune a se împărtăşi şi aceştia cu privilegiul ce îl au şi ceilalţi, am primit Domnia mea rugăciunea sfinţiilor sale şi hotărâm ca, pe lângă acei trei preoţi ce se arată mai sus, să mai ţie biserica încă un preot şi un diacon, care şi aceştia să fie iertaţi de birul preoţesc şi cu toate altele cîte vor ieşi de la vistierie… 1817, iulie, 12” (V. A. Ureche, Istoria Românilor, tom. X, p. A, p. 315).

Înzestrare şi donaţii

Preoţii Gh. Economul si Sandu Duhovnicul care păstoresc prin mijlocul veacului al XIX-lea în jalba către Primăria Piteşti, spun: “Am fost atraşi să fim preoţi aci datorită privilegiilor de care eram apăraţi prin documentele domneşti” (Dosar Primăria Piteşti, nr. 24/1862). Atenţiei deosebite de sus îi va corespunde şi cea de jos, a dreptcredincioşilor care se întrec în a dărui pământuri, case, odoare etc. Se spune că, odată cu construirii ei, Domnitorul Şerban Vodă ar fi înzestrat-o cu importante daruri printre care şi o parte din moşia oraşului, fapt care începe sa stânjenească pe edili în momentul când, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oraşul se transformă fundamental. De aici legenda că o seamă de cetăţeni ar fi ars actele, ca să scape oraşul, cenuşa fiind zidită la temelia altarului, cu ocazia reparaţiilor din 1876. Acest fapt, dacă va fi exact, ar putea explica lipsa unei arhive vechi; mai probabil este că, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, i s-a luat şi Bisericii “Sfântul Gheorghe” terenurile, aşa că n-a mai rămas decât cu mai multe imobile pe strada Şerban Vodă – parte donate, parte cumpărate -, care o încing la N-E ca un brâu.

Imobilele donate de enoriaşi sunt: în 1806 de către Manda Nic. Tabacu; în 1807 de Hristea Nicolau; în 1809 de Safta Dumitrescu, în 1822 de Smaranda Mantu etc., în afară de cele cumpărate de epitropie. Ca înzestrători cităm pe Tinca Pătru şi Velicu Pătru cu un potir de aur şi de argint în 1795; Hagi D. Petrescu cu o cruce de aur în 1870; Constantin Angelescu cu o cruce de argint cu raze de aur în 1873; Elena Morait cu două sfeştnice de argint în 1876; Iancu Raicoviceanu cu două sfeştnice împărăteşti în 1874; fraţii Ştefan Hagi Nicolau cu candelabrul cel mare cu 48 de lumini în 1878; Maria Nicolopol cu o candelă mare în aur şi argint în 1879; Alexandrina şi Mihalache Ionescu cu icoanele împărăteşti argintate în 1908; Nae Popescu cu sfeştnice de alamă in 1911; Polixenia şi Ştefan Steriade cu policandrul cel mic în 1925. De asemenea, Amelia şi Anton Ionescu, I. Coculescu, fraţii Popescu etc.

În ceea ce priveşte cărţile sfinte, biserica posedă unele de preţ prin vechimea lor. Ele sunt trecute în inventarul bisericii.


Vizită-surpriză la Catedrala „Sf. Gheorghe” – Părintele Calinic: „Tăiaţi copacii din jur!” (5 feb 2017)

La Sfânta Liturghie de duminică a participat şi ÎPS Calinic, alături de preoţii bisericii. Spre surpriza tuturor, în predica sa, arhiepiscopul le-a cerut imperios preoţilor să taie copacii din jurul lăcaşului şi să nu aştepte ca ei să fie smulşi de furtună! În felul acesta, monumentul ar fi mai… vizibil.


Cerinţe pentru a scrie că ai găsit:

  1. parola este formată din informaţii care se găsesc pe placheta de monument istoric:
    pune cifrele împreună, în ordinea de mai jos
    • anul de pe plachetă
    • numărul format din cinci cifre, pe ultimul rând
  2. ataşează la însemnarea ta o fotografie (selfie) făcută în faţa clădirii.
Indiciu

zbahzrag

A|B|C|D|E|F|G|H|I|J|K|L|M
N|O|P|Q|R|S|T|U|V|W|X|Y|Z
Decodează
Însemnări în jurnal: găsit 1x negăsită 0x Comentariu 1x Picture 2x Toate însemnările Gallery